Afecțiuni ale șoldului

Anatomia șoldului

Şoldul este una dintre cele mai solicitate articulaţii ale corpului. Este alcătuit din două părţi principale: capul femural (asemănător unei bile) şi acetabulul (o cavitate), unite între ele prin benzi de ţesut numite ligamente, care asigură stabilitatea articulaţiei. Atât capul femural, cât şi acetabulul sunt acoperite de un strat fin, neted, de cartilaj articular; când acesta începe să se macine apare durerea. Restul suprafeţelor articulare sunt acoperite de un strat subţire numit membrană sinovială care, la şoldul sănătos, produce o cantitate mică de lichid cu rol lubrifiant eliminând astfel frecarea de la nivelul articulaţiei.

În mod normal, toate aceste componente funcţionează în armonie permiţând o mişcare uşoară şi fără dureri. Principalele mişcări la nivelul şoldului sunt flexia (îndoirea coapsei pe bazin), extensia (întinderea piciorului), abducţia (depărtarea picioarelor) şi adducţia (apropierea picioarelor).

 

Tipuri de afecțiuni

Osteoartrita

Apare de regulă după vârsta de 50 de ani la persoane cu istoric familial de artrită. În această formă a bolii cartilajul articular se macină, oasele venind în contact direct („os pe os”), determinând astfel durere şi rigiditate ("înţepenirea şoldului").

Artrita reumatoidă

Este o boală în care membrana sinovială se inflamează şi produce prea mult lichid sinovial, în felul acesta deteriorând cartilajul articular, în final ajungându-se la durere şi rigiditate.

Artrita posttraumatică

Apare în urma unui traumatism sever sau a unei fracturi la nivelul şoldului. O fractură poate determina o afecţiune numită necroză avasculară a capului femural (moartea capului femural). Cartilajul articular se deteriorează în timp generând durere şi rigiditate.

 

Coxartroza

Coxartroza este o afecțiune cronică, degenerativă a șoldului. Numită și artroza coxo-femurală sau artroza șoldului, reprezintă localizarea reumatismului cronic degenerativ la nivelul șoldului. În timpul mersului sunt momente de sprijin unipodal în care presiunea este de patru ori mai mare pe o articulație coxo-femurală, decât în fazele stațiunii bipodale, fapt ce favorizează apariția coxartrozei.

În genera, coxartroza apare din cauza unor anomalii congenitale cum ar fi: subluxațiile, displazii congenitale, coxa-plana, dar și datorită unor traumatisme (fracturi de col femural, luxația traumatică a șoldului) și a unor boli metabolice. În evoluția coxartrozei întotdeauna apare durerea. În majoritatea cazurilor durerea apare la nivelul zonei inghinale și iradiază pe fața anterioară a coapsei spre genunchi; în alte cazuri se localizează la nivelul zonei fesiere. La început, durerea apare cu ocazia schimbărilor de poziții (stând-așezat), în formele ei mai avansate devenind permanentă; durerea are caracter mecanic.

 

Tratament

Indicaţiile principale de protezare a şoldului sunt durerea, limitarea mişcării şi deformarea articulaţiei. Cea mai frecventă cauză de durere cronică şi disabilitate a şoldului este artrita: osteoartrita, artrita reumatoidă şi artrita posttraumatică fiind formele mai des întâlnite.

Indicaţiile protezării:

  • Durerea limitează activităţile zilnice cum ar fi mersul, urcatul şi coborâtul scărilor, aplecatul etc.;
  • Durerea persistă şi în timpul odihnei;
  • Rigiditatea şoldului limitează mişcarea sau ridicarea piciorului;
  • Durerea nu răspunde la tratament antiinflamator;
  • Medicaţia folosită pentru artrita şoldului generează multiple efecte secundare neplăcute sau dăunătoare;
  • Lipsa de răspuns la tratamente alternative: fizioterapia, folosirea de susţinători externi (baston, cârje, cadru de mers) etc.

Deşi majoritatea pacienţilor care suferă o artroplastie de şold au vârsta cuprinsă între 60 şi 80 de ani, chirurgul ortoped evaluează fiecare pacient în parte, indicaţia chirurgicală fiind stabilită pe baza durerii, a lipsei de mobilitate a şoldului şi a stării generale de sănătate a pacientului.

Conduită postoperatorie

Majoritatea pacienţilor care au suferit o artroplastie de şold descriu o scădere importantă a durerii şi o îmbunătăţire evidentă a mobilităţii şi a abilităţii de a-şi desfăşura normal activităţile zilnice.

După operaţie pacientul va fi sfătuit să evite anumite activităţi pentru tot restul vieţii (anumite sporturi). Chiar cu un regim de viaţă corect, ariculaţia artificială (proteza) se deteriorează în timp. La pacienţii supraponderali sau la cei care desfăşoară activităţi suprasolicitante, deteriorarea va fi mai rapidă.